Revista Ceramics Now

Ceramics Now Magazine este cea mai nouă publicaţie de ceramică contemporană din lume şi prima de acest gen din România. Aceasta celebrează domeniul creativ al ceramicii prin interviuri, articole, şi prezentări cu ceramişti consacraţi, dar şi cu artişti emergenţi.

In memoriam Eugenia Pop
Eugenia Pop a trăit şi lucrat în Cluj-Napoca, unde a absolvit Ceramica la Institutul de Arte Plastice Ion Andreescu în anul 1971. Pe parcursul ultimilor 40 de ani a expus în numeroase ţări şi a fost premiată pentru cariera ei de către Guvernul României (Meritul Cultural) şi de Uniunea Artiştilor Plastici.

In memoriam Eugenia Pop - Ceramist roman contemporan

La două zile după întâlnirea noastră din Februarie, doamna Eugenia Pop a mers la azilul de bătrâni din Copăceni, lângă Turda, pentru a citi în tihnă cartea lui Zhi Gang Sha. Şi-a dorit să înveţe cum să comunice mai bine cu îngerul ei păzitor. Ne spunea că spiritul trebuie curăţat în permanenţă.

Îi mulţumim din inimă lui Jeni Pop şi promitem să îi purtăm optimismul cât mai departe.

Interviu de Alexandra Mureşan şi Vasi Hîrdo pentru revista Ceramics Now
Februarie 2012

Cum a început fascinaţia pentru ceramică?
Am terminat Ceramica la Liceul de Artă din Cluj-Napoca. În clasa a 12-a am avut o curiozitate excesivă de a face cât mai mult - aşa am ales domeniul ceramicii. Am fost colegă cu Arina Ailincăi timp de 6 ani. Tot 6 eram şi în grupă. Personalităţile noastre erau foarte diferite şi au rămas la fel. În funcţie de personalitate, profesorii luau de la fiecare perla lui. Un sculptor mi-a inoculat ideea variantelor. Mi-a dat o temă - trebuia să fac o lucrare de ceramică într-un mediu arhitectural. După ce i-am arătat câteva schiţe, mi-a spus să mai fac variante. Nu mi-a plăcut ideea - de ce trebuia să mai fac variante? Dar dacă maestul spune, trebuie făcut. Am făcut mai multe variante, din ce în ce mai proaste.
El a ales din primele două. Eram tare supărată că am lucrat atât de mult la ele. După o vreme, sămânţa a încolţit. Eram la şedinţele de partid care erau foarte plicticoase. Aveam caietul de schiţe unde făceam tot felul de variante şi desenam teme. Expresia se schimba cu o foarte mică diversitate în formă. Numai din simţuri, rapid rapid rapid. După un timp, mă uitam să văd care ce spune, cum arată, ce transpune. A rămas metoda mea peste ani.

Acum nu mai fac variante pe o temă. Am cărţi, de exemplu cele scrise de Rudolf Steiner, pe care le ilustrez. Când revin să citesc cartea, imaginile îmi vorbesc foarte mult şi simt textul altfel când este ilustrat, ca şi un comentariu plastic.

Care vă sunt principalele izvoare de inspiraţie?
M-am despărţit de imaginea ilustrativă a formei exterioare. M-am lipit de formele arhetipale, care sunt nişte forme interioare ale sufletului, forme pe care le folosesc şi copiii şi cultură antică. Izvoare de inspiraţie universale, forme create, de sinteză.

Mihai Oroveanu spunea “Uite ce monumentale sunt lucrările tale”, chiar dacă ele erau foarte mici. La asta zâmbeşte Dan Hăliucă “Aaa, asta aşa e frumos - multe şi mărunte”. Chestia asta cu multe şi mărunte am practicat-o des. Aşa este şi imaginea sufletului. Sufletul este foarte cuprinzător. Din cuprindera sufletlui cu bogăţia lui poţi să faci multe şi mărunte.

A apărut un moment de cristalizare când mi-am găsit personalitatea - mi-am spus că aşa vreau să mă exprim eu. Era tema umană, omul. Omul mamă, omul moş, omul copil. Mama Terra. Sunt câteva teme la care simt că am făcut o sinteză.

Mama îmi spunea când eram mică ghimpişor de aur - nu putea să-mi spună că nu am dreptate, dar eram şi eu foarte dură. Spuneam adevărul.

Care este partea dumneavostră cea mai dragă în elaborarea unei lucrări?
Fiecare parte îşi are magia ei. Prima este desenul, ideea, alegerea desenului potrivit, apoi modelarea şi turnarea în negativ. Pe urmă fascinaţia arderii. E ca şi când mama îşi naşte copilul, nu ştie cum va arăta sau ce culoare vor avea ochii lui. Aşa e şi după ardere, când rămâi mirat de obiect, iar apoi îţi spui A, e al meu! - I s-a schimbat culoarea, s-a micşorat. Pe măsură ce priveşti, îl adopţi sau nu. Uneori trebuie să spui Îmi pare rău - nu e al meu.

Visez la un moment în care cineva să îmi dea un atelier şi să-mi spună “Tu numai să lucrezi şi să uiţi de orice altceva”. Am avut şi şanse din-astea când am avut condiţii bune de lucru. La Faimar în Baia-Mare am avut un laborator de ceramică unde am lucrat cu nişte chimiste fantastice, cu glazuri, cu cuptoare. Lucram de dimineaţă până seara.

Şi la Iris făceam vara multe multe negative, iar cu elevii de liceu mergeam în fabrică şi lucram împreună, cot la cot.

Eugenia Pop - Lucifer si Ahriman
Lucifer şi Ahriman, 2002, Gresie

Ne puteţi spune mai multe despre performance-urile Cultura şi Agricultura şi Mărul-Mâncarea?
Acţionismul este un joc de familie. Bunicii mele îi plăcea să se ocupe cu copiii vecinilor. Făcea cu ei cor, gimnastică, mici spectacole pentru vecini. Mama a făcut parte din echipa bunicii. Când am crescut eu, eram 3 copii, aşadar şi mama a făcut ce făcea bunica. Am învăţat să cântăm la acordeon. Doi dintre copii îi detoreaza mamei cariera artistică. Fotografia flori. Avea apărat de mărit, de pus la ochi. I-am întâlnit mai târziu pe Karcsi şi pe Istvan Felechi.

Plăcerea pentru actul cultural şi manifestarea artistică există din moşi strămoşi. Cred că venea pe filiera germană treaba asta, de la străbunica. Ea vorbea doar nemţeşte. În familiile germane era obiceiul de a face muzică, poezie, teatru, bal mascat - de avea o activitate artistică. Nevoie pentru cultură.

Jocul din copilărie l-am preluat şi l-am manifestat foarte uşor. Copiii sunt foarte receptivi. Trebuie doar să ai un program foarte bine pus la punct.

Performance-ul cu cultura şi agricultura. Tocmai mă mutasem pe deal aici (în cartierul Zorilor), nu erau case pe atunci. Făcusem un film. Ion Grigorescu mi-a propus să construiesc o casă din lut. Mi-am făcut un costum din pânză albă. Era o carieră de lut nu departe de mine, unde erau băltoace cu apă. M-am apucat să îl frământ, apoi am construit o cetate. În timpul asta Ionică (Ion Grigorescu) filma liniştit ce i se părea lui interesant.
Olga Buşneag a văzut filmul şi a spus că parcă am filmat durerile facerii. A filmat mai mult picioarele şi draperia albă. Era ceva dramatic, cu greutate. Ceea ce se vedea din corp erau fragmente anormale. Costumul mi-a rămas, e o combinaţie între un costum de judo şi unul de cântăreţ de muzică populară.

Ionică mi-a spus că va fi o expoziţie de fotografie la Casa Schiller. Am făcut atunci o compoziţie, voiam să restitui naturii ideile. Arta este o compoziţie divină.

În ce fel v-a influenţat contactul cu generaţia tânără? Aţi participat activ la evoluţia multor ceramişti.
Chiar după ce am început să predau am descoperit că eram foarte nervoasă, elevii reuşeau să îmi inducă stări neplăcute. Trebuia să mă controlez. În clasa lui Toca, care era mai în vârstă decât mine, am găsit un copil calm, senin, înţelegător. Îi spuneam să mă pedepsească când ridic vocea, iar el râdea. În 1972 am predat prima oară. A fost o experienţă de viaţă foarte grea pentru că aveam idealul de a-i învăţa pe elevi cât mai mult. Cei care suportau exigenţa mea se alegeau cu ceva, ceilalţi cu suferinţa. Cei din urmă - doamne fereşte să facă ceramică. Zmic de exemplu (Gavril Zmicală), Maramureşan, a învăţat de mic copil să lucreze, nu făcea mofturi. Important pentru el era ce îi spuneam, cum îi spuneam, cum îi deschideam porţile. Am fost într-o vizită la el după ce a terminat Institutul. Maramureşenii sunt foarte ospitalieri. M-a urcat în pod şi mi-a arătat un munte de crochiuri. A fost ceva cu care m-a dat gata, cu care mi-a arătat talentul lui nativ. Avea un portret în lemn de nuc după fratele lui, a la Brâncuşi. Avea o anatomie fantastică, un detaliu şi o acurateţe excesivă. Am avut sentimentul că pruncul şi-a depăşit cu mult maestrul. Mai târziu făcuse un Crist dintr-o ramură de copac.
El a făcut la lucrarea de diplomă din clasa a 12-a o serie de broscuţe atât de expresive, fiecare avea alte detalii. Frumos şlefuite, o sinteză. Eu eram atât de încântată dar el spunea că nu e mare lucru. A fost un an bun.

Am constatat că şcoala e la fel ca o livadă. Într-un an are roade bune, dar în următorul nu mai ai ce stoarce.

Ce sfat vreţi să aţi da unui ceramist care se află la început?
Unicul sfat creştinesc este să iubiţi ceramica. Cu iubire se poate face orice. Dacă nu iubeşti te dezarmează multe lucruri. Dar dacă iubeşti poţi trece peste orice impediment.
Ceramica este greu de susţinut pentru că nu este o artă la modă.

Pentru mine proiectul îl dă intotdeuna viaţă. Impulsurile vin pe căi foarte ciudate. Există şi un fel de dorinţă interioară.

Eugenia Pop - Mama Terra
Mama Terra, 1985, Porţelan moale

Interviul va apărea în numărul 2 al revistei Ceramics Now.

TAGS: Interviuri, Eugenia Pop, Ceramics Now, Revista Ceramics Now, Ceramist contemporan, Ceramica contemporana,.

Notes: